Voiam să scriu ceva de 1 iunie, cu ocazia zilei copilului, ceva despre copilul interior, dar iată că m-am luat cu una-alta și n-am apucat să scriu până azi, când deja suntem în 5 iunie. Ceea ce probează că uneori adultul din noi este mai tare decât copilul din noi, sau că viața te prinde în mrejele ei și nu mai ai timp să fii copil.
Pe de altă parte, care ar fi fost marea diferență dacă aș fi scris un articol de 1 iunie? Sau, mai bine zis, dacă aș fi sărbătorit într-un mod special ziua de 1 iunie, dacă aș fi urmat la propriu îndemnurile simple (nu știu dacă puerile e un adjectiv corect în acest context) de pe social media, dacă aș fi urmărit să merg în natură, să miros o floare, să admir un răsărit de Soare, să mă bucur pentru micile plăceri pe care mi le oferă viața etc?
Pentru că, oricum, pe 1 iunie am fost în natură, am mers cu bicicleta, așa cum fac des în ultima vreme. Și aici este cheia sau șmecheria. Ce rost are să fim copii o dată pe an, de 1 iunie, după care, în restul de 364 de zile, să fim din nou adulți îngropați în griji și preocupări care ne fac să uităm de noi? Când, în realitate, sensul Zilei Copilului este să rămânem veșnic copii, pe tot parcursul anului. Cel puțin eu așa cred, cu mintea mea de 15 ani. :)
Comentarii (0)